Navigaţie Navigaţie

 

 

DESPRE ISTORIA INTRĂRII BASARABIEI ÎN COMPONENŢA IMPERIULUI RUS

(notă informativă)

În ultimul timp unii istorici, persoane publice şi politici de peste hotare la diverse conferinţe, în literatura ştiinţifică şi mass-media deseori spun că cu 200 de ani în urmă Rusia „pentru prima dată a furat/ocupat Basarabia", „a furat pămînt românesc", „a separat poporul român unic", care „a sacrificat sute de mii de vieţi pentru independenţa ei". Mai mult decît atît, se declară că în Imperiul Rus se încerca rusificarea cu forţa a basarabenilor, privîndu-i de drepturile lor şi dezvoltarea culturală specifică, dar ei, chipurile, „au dat dovadă de rezistenţă, nu s-au lăsat sub influenţa slavă".  Analiza însă  conştiincioasă şi obiectivă a surselor istorice nu confirmă „tezele" expuse mai sus.

În sec.I-II p.e.n. acest teritoriu intra în componenţa provinciei romane Dacia, din sec.III pînă în X e.n. era o arenă permanentă a deplasării triburilor şi popoarelor şi era supusă ruinării periodice; în sec.X-XI – făcea parte din componenţa Rusiei Kievene, în sec.XII-XIII – în componenţa cnezatelor Galiţia şi Galiţia-Volînia. Cronicarul kievean Nestor spune că triburile slave ale luticilor şi tiverilor demult aveau localităţile şi oraşele lor pe Nistru pînă la mare şi Dunăre. Letopiseţul Voskresensk din sec.XVI enumără oraşele ruse vechi, care existau în această regiune, inclusiv Novosiol, Belgorod (Acherman), Romanov Torg (Roman), Nemeci (Neamţ), Sociava (Suceava), Siret, Ban, Neciun, Hotin.

În a doua jumătate a sec.XIII, cînd cnezatul Galiţia-Volînia era slăbit de invazia mongolă, a început popularea bazinului rîului Prut  cu triburi valahe (româneşti). „Valahii, conduşi de Bogdan sau Dragoş, care locuiau înainte în Ungaria, în comitatul Maramureş (bazinul superior al Tisei), au apărut pe malul Prutului, au găsit aici încă mulţi ruşi şi s-au stabilit între dînşii pe rîul Moldava <...> În sfîrşit aceşti oaspeţi s-au înmulţit atît de tare, încît le-au eliminat pe gazde şi, renovînd vechile noastre oraşe, au constituit un stat aparte, independent, numit Moldova <...>, unde limba noastră pînă în sec.XVII era nu numai bisericească, dar şi de judecată, după cum demonstrează hrisoavele autentice ale domnitorilor moldoveni"1.

Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei (regiunile Acherman, Bender, Cahul, Ismail). Aceste regiuni cu denumirea Bugeac rămîneau stepa tătarilor, aici locuiau nohaii, care erau sub puterea hanului din Crimeea.

Statul moldovenesc, care a apărut în prima jumătate a sec.XIV, ca un cnezat dependent de Ungaria, a obţinut independenţă în anul 1359. Din componenţa lui în sec.XIV şi XV făceau parte teritoriile regiunilor istorice ale Moldovei, Basarabiei şi Bucovinei. În sec.XVI pămîntul moldovenesc a ajuns sub jugul turc, care a durat 300 de ani. La slăbirea şi distrugerea lui definitivă au contribuit războaiele ruso-turce din jumătatea a doua a sec.XVIII – începutul sec.XIX.

Regiunile de sud ale Basarabiei, care n-au intrat în Cnezatul Moldovenesc, erau treptat populate în locul tătarilor, care au plecat în Taurida, de cazaci zaporojeni, care în 1807 au luat supuşenia rusă şi au populat judeţele Cahul şi Chişinău, precum şi malul Prutului. În 1809 aici au început să apară colonişti din Rusia, bulgari şi sîrbi 2.

Între timp, conform păcii impuse Austriei după Austerlitz, Napoleon a devenit vecinul nemijlocit al Turciei. Ambasadorul francez la Istanbul H.F.Sebastiani i-a pus pe osmani în faţa alegerii – ori alianţa cu „genialul şi invincibilul" Napoleon, care consolida puterea lor în Balcani, ori cu abandonata de toţi „ratata" Rusia 3.

În acest context Rusia a decis să anticipeze evoluţia evenimentelor nefavorabilă pentru ea, ocupînd Benderul şi Ismailul. Generalul rus I.Mihelson, numit comandant suprem al Armatei de pe Dunăre, scria că aceste „garnizoane sînt slabe, iar depozitele sînt ticsite cu produse şi furaje. Întîlnirea binevoitoare din partea populaţiei este asigurată. Iar tărăgănarea este echivalentă dacă nu cu moartea, atunci cu pierderea poziţiilor în Balcani <...> S-ar putea întîmpla că acum duşmanul încă nepregătit să se facă pregătit, că, beneficiind de timp, va reuşi să-i slăbească şi să-i distrugă pe cei slabi cu duhul, să zdruncine fermitatea sîrbilor şi să le facă cale francezilor. Acum ţinutul întinde mîna spre sceptrul Maiestăţii Voastre fără vărsare de sînge! Este însă cunoscută inventivitatea francezilor şi nu se poate conta că ei nu ne vor anticipa. Gîndurile lor la Moldova şi Valahia sînt evidente. Dacă noi nu le vom lua înainte pînă la malurile Dunării, atunci va fi greu de luptat"4.

Totodată, Aleksandr I se străduia să-i potolească pe toate căile pe osmani: „ruişii vor ocupa cnezatele nu ca duşmani, fapt care va fi declarat de răuvoitori, dar cu unicul scop de a restabili vechile relaţii şi de a contracara intenţia lui Napoleon de a ataca Rusia din partea Dunării". În rescripul lui Mihelson se vorbea despre „lipsa oricărei tentative asupra pămînturilor turceşti"5.

La 16 octombrie 1806 generalul, care dispunea de forţe relativ modeste – 60 mii de oameni şi 300 de tunuri, a primit dispoziţia de a intra în Moldova. Frontiera a fost intersectată doar de 33 mii de soldaţi şi ofiţeri. Locuitorii i-au întîmpinat cu dangăte de clopote. S-au predat fără împotrivire cetăţile Hotin, Bender şi Chilia. Din partea Rusiei n-a urmat declararea războiului, deoarece ţarul, care n-a semnat manifestul, care se cuvenea în acest caz, spera că ocuparea cnezatelor nu se va transforma în încăierare armată. La 18 (30) decembrie 1806 sultanul Selim III a declarat război Rusiei. Printre acuzaţiile înaintate acesteia figura acapararea „pămînturilor musulmane" ale Crimeei şi Gudjustabului (Georgiei), ceea ce ca sens al acestei formulări trăda în realitate scopurile revanşarde ale Înaltei Porţi" „care se apăra".

Potrivit mărturiilor istoricilor, practic toată populaţia Balcanilor s-a ridicat de partea Rusiei. Pe Dunăre de partea rusă luptau detaşamente de voluntari ale rebelilor sîrbi, bulgari, români cu numărul total în diverse perioade de la 10 la 20 mii de oameni. Aceasta era reacţia firească la politica Rusiei, care întotdeauna s-a străduit să apere ferm drepturile „fraţilor de credinţă şi de sînge"6. Aceasta se referea inclusiv la moldoveni, care din vechime vedeau izbăvirea de jugul otoman sub acoperirea vulturului cu două capete. Petiţii pentru aceasta au fost şi pe timpurile lui Aleksei Mihailovici, Petru cel Mare, Ana Ioanovna, Ekaterina a Doua, în sfîrşit, cînd era Aksandr I de nenumărate ori7. În anul 1711 domnitorul Dimitrie Cantemir a semnat cu Petru I Tratatul de la Luţk  despre trecerea Moldovei în supuşenia Rusiei (atunci însă după plecarea armatei ruse dominaţia Turciei a fost restabilită).

Deşi în anii 1806-1807 Rusia singură ţinea piept lui Napolen Bonaparte în Prusia de Est şi din cauza aceasta pe Dunăre acţiona doar un contingent limitat de trupe ruse, care ceda numeric turcilor, la 24 iunie 1807 21 de reprezentanţi ai elitei guvernante, marilor boieri şi înaltei preoţimi a Cnezatului Moldova, acţionînd din numele tuturor moldovenilor, i-au adresat împăratului Aleksandr I o petiţie de intrare a Moldovei în componenţa Rusie. În aceasta se menţiona în particular: „Ai tăi sîntem noi, mare ţar şi împărat, şi nu avem încotro să întindem mîinile cu speranţă totală. Puterea ta a curmat suferinţele noastre mari". Urma îndemnul: „Distruge guvernarea nesuferită, care aduce subjugare acestui popor sărman, uneşte guvernarea acestui pămînt cu statul tău apărat de Dumnezeu prin avantajele tale folositoare, pe care tot puterea ta le-a afirmat pe acest pămînt. Să fie o turmă şi un păstor. Şi atunci vom spune - acesta este veacul de aur al stării noastre". Acesta era un act de  intrare benevolă a Cnezatului Moldova în componenţa Rusiei cu menţinerea în cadrul lui a legilor şi obiceiurilor vechi. Petiţia exprima intenţia generală în cnezat, „ţara de la mic la mare este de acord cu ea", se menţiona în acest document8.

Înfrîngerea trupelor ruseşti în bătălia de la Friedland din 14 iunie 1807 a impus Peterburgul să accepte propunerea lui Bonaporte de armistiţiu. În schimb Napoleon a propus mediere în reglementarea paşnică a conflictului ruso-turc, iar în caz de eşec a promis să participe la acţiunile comune ale armatelor rusă şi franceză pentru eliberarea de sub jugul turc a creştinilor Imperiului Otoman în Europa9. „Napoleon însă îl ademenea pe Aleksandr cu mirajul procurării unor teritorii serioase, dar singur, în calitate de mediator, împingea Poarta împotriva oricăror concesii"10. În acest mod, armistiţiul necesar ambelor părţi servea doar drept amînare înainte de confruntări mult mai serioase, care erau inevitabile pentru Rusia după înfrîngerea monarhiei habsburgice în 1809.

Doar graţie victoriilor „baionetelor ruse" faţă de forţele superioare ale osmanilor şi artei compromisurilor, manifestată de diplomaţia rusă, s-a reuşit de a semna „Pacea de la Bucureşti" cu Înalta Poartă – tratat strategic, care a scutit armata Rusiei de războiul pe două fronturi, deoarece el a fost semnat la Bucureşti la 28 mai 1812, adică doar cu trei săptămîni pînă la invazia pe teritoriul rus a trupelor franceze şi ratificat deja în august 1812, cînd francezii se apropiau de Moscova. Tratatul a stabilit frontiera ruso-turcă pe Prut şi Gîrla Chilia a Dunării pînă la vărsarea ei în Marea Neagră. În acest mod, Rusiei îi revenea Basarabia (suprafaţa 40 mii m.p.) cu cetăţile Bender, Acherman, Chilia şi Ismail şi partea de est a Bucovinei (judeţul Hotin cu cetatea Hotin). Moldova şi Valahia (teritoriul de pe malul drept al rîului Prut), ocupate de trupele ruse în timpul războiului, erau înapoiate Turciei, dar urmau să beneficieze de un anumit grad de independenţă".

Ca rezultat al victoriei Rusiei asupra Porţii, consolidată în normele juridice internaţionale recunoscute pe acele timpuri prin tratatul din 16 mai 1812, regiunea între răurile Prut şi Nistru,care ulterior a obţinut denumirea Basarabia (gubernia Basarabia a fost creată în anul 1818), a intrat în componenţa Imperiului Rus (adică acest teritoriu a fost alipit de Ruaia, nu „ocupat")12.

 „Pacea de la Bucureşti" a exercitat o influenţă pozitivă asupra obţinerii independenţei de către slavii balcanici. Articolul 8 al acestui tratat pentru prima dată considera Serbia subiect al dreptului internaţional şi prevedea acordarea acesteia a drepturilor autonome. După semnarea tratatului în documentele Ministerului rus al afacerilor Externe se indica direct că Rusia a început elaborarea doctrinei „prezenţei sale politice" în Balcani – planuri de „ocupaţie" militară sau „cucerire" a teritoriilor balcanice Rusia n-a avut niciodată.13 Or, Ambasada rusă şi MAE erau pur şi simplu inundate de petiţii din Balcani: să fie primiţi în supuşenie, să se strămute în Rusia, să se acorde asistenţă materială, bisericească şi de alt gen.

La 14 septembrie 1829, ca rezultat al ordinarului război ruso-turc (1828-1829), la Adrianopol a fost semnat un tratat, conform căruia toată gura Dunării a trecut la Rusia, iar frontiera între ambele state a trecut prin gîrla Sf.Gheorghe a Dunării. Prin tratatul de la Hünkâr İskelesi din 28 iunie 1833 şi Convenţia de la Balta-Liman din 1 mai 1849 tratatul de la Adrianopol a fost confirmat. În acest mod, din 1829 pînă în 1856 toată Basarabia făcea parte din componenţa Imperiului Rus.

După înfrîngerea Rusiei în Războiul din Crimeea din anii 1853-1856, în conformitate cu Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, ea a cedat vasalului Imperiului Osman – Cnezatului Moldova o parte din Basarabia de Sud cu suprafaţa de 9143 km.p. cu populaţia de circa 140 mii persoane, iar cealată parte a ei rămînea în componenţa Imperiului Rus. Această situaţie s-a menţinut pînă la 3 martie 1878, cînd după zrdobirea armatelor turce în războiul ruso-turc din anii 1877-1878 conform Tratatului prleiminar de pace de la San-Stefano Basrabia de Sud a fost înapoiată din nou Rusiei15.

Acest tratatat de pace a cauzat o opoziţie dură din partea marilor state europene, în primul rînd - a Austro-Ungariei, precum şi a României16. Guvernul român deja la 9 martie 1878 a emis o notă specială, în care s-a străduit să demonstreze apartenenţa veche la România a judeţelor de sud ale Basarabiei, care au trecut de la ea la Rusia în 1856, dar Guvernul rus foarte argumentat, în baza surselor documentare, a infirmat tezele românilor17. Cu argumentele părţii ruse a fost de acord, printre altele, şi fostul Prim-ministru al României Nicolae Creţulescu, care a publicat în martie 1878 o broşură, în care a recunoscut revendicările Rusiei de a-i înapoia Basarabie de Sud şi a declarat că românii din 1856 n-au contribuit  la bunăstarea populaţiei de atunci şi de aceea nu pot considera Basarabia de Sud „apartenenţă naţională"18. Aceasta s-a confirmat şi prin starea de spirit a populaţiei Basrabie de Sud, care, începînd din ianuarie 1878, expedia Guvenrului rus numeroase note şi scrisori cu rugămintea de a reveni în supuşenia Rsuei şi prin delegaţii săi declara că „legile Guvernul (român), la dispoziţia căruia am avut neneorocirea să trecem, peste 20 de ani sistematic duc la moartea noastră naţională, morală şi materială <...> Românii ne omoară moral şi în baza legilor emise în exclusivitate pentru noi ne transformă în cerşetori"19. Chiar şi Congresul de la Berlin, convocat în iunie 1878 din iniţiativa Austro-Ungariei în scopul revizuirii Tratatatului de la San-Stefano, a confirmat acele prevederi ale tratatului, care se refereau la Basarabia şi în acest mod a dispus ca toată Basarabia să revină Rusiei. Faptul că după intrarea în componenţa Imperiului Rus teritoriul basarabean se dezvolta benefic doar confirmă că acesta a fost un proces firesc. Este notabil că chiar şi „Consiliul ţinutal" moldovenesc, format din iniţiativa „congresului militar-moldovenesc" proromân, la 21 noiembrie 1917 s-a pronunţat pentru devotament scopurilor revoluţiei ruse şi legătura puternică a Basarabiei cu „Patria revoluţionară" – Rusia şi a proclamat la 2 decembrie 1917 crearea Republicii Populare Moldoveneşti (RPM), care face parte din componenţa „Republicii Democratice Federative Ruse unice".

Săbiciunea Rusie Sovietice, care n-a reuşit să vină în ajutor RPM, le-a permis trupelor române cu sprijinul albgardiştilor şi detaşamentelor lui Petliura să cotropească teritoriul Basarabiei pînă în ianuarie 1918. Potrivit mărturiei agentului consular francez la Chişinău, generalului Ch.Vuyemen, care se conţine în mesajul din 1917 la Paris, „opinia publică la Chişinău i-a susţinut slab pe români. Cînd ultimii au intrat în Basarabia, comportamentul lor se asemăna cu cel al cotropitorilor germani şi era însoţit de comiterea diferitelor violenţe"20.

DEPARTAMENTUL ISTORIE ŞI DOCUMENTE

Februarie 2013

 

1. Карамзин Н.М. История государства российского. СПб, 1819. T.1V. С.293-294.

2.   Ibidem.

3.   Взгляд на политическое состояние Европы в начале 1806 года. СПб., 1806. P.70.

4.   Петров А.И. Война России с Турцией 1806-1812 гг. СПб, 1885. P.50.

5.   Ibidem. P.69.

6.   16-я статья Кучук-Кайнарджийского мирного договора 1774 г. между Россией и Османской империей, закрепляющая права, предоставляемые султаном Молдавскому и Валашскому княжествам. 10/22 июля 1774 г. // Полное собрание законов Российской империи (ПСЗРИ). СПб. 1 собр. T.XIX. С.962-963; См. также: Нота российского посланника в Константинополе В.С.Томары турецкому правительству с требованием обеспечить права Молдавского и Валашского княжеств. 21 июля 12 августа 1802 г. (АВПРИ, ф.Канцелярия министра иностранных дел, д.2222, л.252-255, копия, фр.яз.); В V и VIII статьях Эрфуртской конвенции говорится о статусе Молдавии и Валахии (Союзная конвенция, заключенная в Эрфурте. 30 сентября / 12 октября 1808 г. Текст с комментариями к конвенции ксерокопия. // Собрание трактатов и конвенций, заключенных Россией с иностранными державами. Сост. Ф. Мартене. Т. XIV. С.39-73.).

7.   Грамота валашских депутатов Екатерине II с просьбой принять их в российское подданство. 28 ноября / 10 декабря 1769 г. // Архив внешней политики Российской империи (АВП РИ), ф.Сношения России с Молдавией и Валахией, оп.68/2, д. 1, л.29-30об., подлинник, молд.яз., л.32-ЗЗоб., перевод на рус.яз.; Прошение знатного молдавского боярства и духовенства Александру I об оказании помощи и о защите от турецкого гнета. 24 января / 5 февраля 1802 г. // АВП РИ, ф.Санкт-Петербургский Главный Архив (далее СПб. ГА), 1-9, оп.8, 1802 г., д.4, л. 159-162, копия, рус.яз.

8.   Бессарабия на перекрестке европейской дипломатии. Документы и материалы. М., 1996. С.117-119.

9.   Внешняя политика России в XIX и начале XX веков. Т.1. М.,1960. С.643 - 646; Союзная конвенция, заключенная в Эрфурте. 30 сентября / 12 октября 1808 г. (В V и VIII статьях Эрфуртской конвенции говорится о статусе Молдавии и Валахии). // Собрание трактатов и конвенций, заключенных Россией с иностранными державами. Сост. Ф.Мартене. Т.XIV. С.39-73. Текст с комментариями к конвенции; ксерокопия.

10.   Миллер А.Ф. Мустафа паша Байрактар. М.-Л., 1947. С. 217-219.

11.   Бухарестский мирный договор (16 статей и 2 отдельные и секретные статьи). 16/28 мая 1812 г. // АВ ПРИ, ф. СПб. ГА, on. 1-10, д. 406, 1812 г., л. 1-9об., копия, рус.яз, фр.яз., печат.экз.

12.   Кутузов М.И. Сборник документов. Т. 3. М.. 1952. С. 850, 893; Внешняя политика России...Т.6 .М., 1962. С. 413, 737.

13.      См. напр.: Секретная инструкция министра иностранных дел России Н.П.Румянцева главнокомандующему молдавской армией А.А.Прозоровскому о ведении мирных переговоров с Османской империей. 4/16 октября 1808 г. // АВПРИ, ф.Канцелярия министра иностранных дел, оп.468, д. 1918, л.297- 299, подлинник, рус.яз.; Инструкция министра иностранных дел России Н.П.Румянцева главнокомандующему молдавской армией М.И.Кутузову о возможных условиях мирного договора с Османской империей. 30 сентября / 12 октября 1811 г.// АВПРИ, ф.Канцелярия министра иностранных дел, оп.468, д.1958, л.118-122, отпуск, рус.яз.

14.   Прошение молдавского великого ворника (высокий боярский чин) Константина Паллади на имя императора Александра I о принятии его в российское подданство и переселении в Бессарабию. 15/27 ноября 1813 г. // АВПРИ, ф.СПб. ГА, 1-3, оп.101, 1813 г., д.21, л.7-7об., подлинник, рус.яз.; Прошение действительного статского советника Департамента коммерции Льва Байкова на имя министра иностранных дел России Н.П. Румянцева о принятии в российское подданство его тестя - Константина Паллади и присвоении ему соответствующего чина. 16/28 января 1814 г. // АВПРИ, ф.СПб. ГА, 1-3, оп.101, 1813 г., д.21, л.10-23об., копии, рус.яз.; Письмо молдавского митрополита Вениамина министру духовных дел и народного просвещения A.H. Голицыну с просьбой передать императору «надежды молдавского народа на заступничество России». 4/16 июля 1822 г. АВПРИ, ф.СПб. ГА, 1-9, оп.8, 1822 г., д.З, л.З-4об., подлинник, рус.яз.; Письмо молдавских бояр митрополиту Вениамину об истреблении турками молдаван и разорении храмов и монастырей и просьбе о помощи. 2/14 августа 1822 г. АВПРИ, ф.СПб. ГАД-9, оп.8, 1822 г., д.З, л.5- 7, подлинник, молд.яз., рус.яз.

15.  АВП РИ, ф.Трактаты XIX-XX, д. 1414.

16.  Отметим, что образованное в 1866 г. на основе Объединенного (с 1859) княжества Валахии и Молдавии вассальное от Османской империи княжество Румыния получило независимость лишь по Сан-Стефанскому и Берлинскому договорам 1878 г.

17.   АВП РИ, ф.Политархив, д.2777, лл.3-8.

18.   АВП РИ, ф.Румынский стол, 1878 г., д.813.

19.   АВП РИ, ф.Трактаты XIX-XX вв., д.1871.

20.   Cit dupa: Доклад профессора Сорбоннского университета (Франция), д.и.н. Буле В. «Образ румынской администрации и настроения населения Бессарабии, отражённые во французских дипломатических и разведывательных отчетах 1918 - 1920 гг.» на прошедшей 1 - 5 апреля с.г. в Вадул-луй-Водэ конференции «Присоединение Бессарабии к России в свете многовекового молдавско-российско-украинского сотрудничества» (http://topwar.ru/13681-zhestokost-prodazhnost-antisemitizm-francuzskiv-istorik-ob-okkupacii-bessarabii-rumyniey.html).